«Parfum de noapte, în satul lui… Marcel Iancu»

(תרגום של גוגל)

Erau ore târzii de seară, pe-o coamă de munte, sub un cer pudrat cu stele de şoaptă, hălăduiam, împreuna cu câţiva oameni dragi sufletului meu, „în pofta lelii”, cum făceam cândva, ca student, împreună cu Neagu Perianu, fostul meu coleg, a cărui expresie era asta – „în pofta lelii” -, când ne propuneam să cutreierăm, duminică dimineaţa, străzile şi uliţele periferice ale „oraşului celor 7 coline”, împrejmuit de vii şi crame, de farmece şi iluzii ; numai că acum eram atât de departe de Iaşii tinereţii, de surâsul din memorie, acum eram la Ein Hod, satul artiştilor, în Israel, sat unic în felul său, iar în parfumul bleumarin al nopţii mediteraniene, respiram cu emoţie şi interes aerul transcedental al creaţiei, al unei lumi aparte, de oameni înzestraţi de Dumnezeu mai mult decât alţii… Satul acesta a fost iniţiat şi păstorit de marele artist evreu-român, Marcel Iancu, şi nu întâmplător există aici un Muzeu elitist, cu numele său.

Ferestre luminate, câţiva localnici, într-o casă, discutau cu o carafă pe masă. Îi văd prin geamul neacoperit de perdele groase şi îmi place să mă gândesc că discută despre artă, despre lume, despre destin, despre subtilităţi ale înţelesului ce vor să-l transpună şi să-l transmită prin arta lor. Şi-ncoace, pe aceeaşi uliţă în pantă, cu cotituri şi denivelări, dar cu asfalt de drum principal, altă casă, şi tot printr-o fereastră se arată o mamă, câţiva copii, fără televizor ( aşa era acolo, cel puţin ), se pregătesc liniştiţi de culcare. Merg mai departe, trece pe lângă noi un tânăr înalt şi frumos, dacă nu artist plastic, după mâinile-i expresive, atunci, cu siguranţă, artist de cinema. Ne salută respectuos şi cu un zâmbet de om împăcat cu sine însuşi… Se întoarce acasă, probabil, de la vreun cenaclu, de la nişte alţi artişti, de la vreo şuetă, ori de la vre-un atelier.

Pe lângă case, maşini, majoritatea – mâna a doua, curate, aşteptând cuminţi în locul lor stabilit de fiecare cum a putut… Iată însă, într-o încăpere ce dă spre uliţa noastră, un altul – zic „un altul” aşa, că nu-l ştiu, dar poate că-i un mare maestru de azi sau de mâine – lucrează aplecat peste o masă largă, la un vitraj, sau poate o combinaţie artistică de pânză, carton, sticlă şi cupru… Lucrurile astea neclare, de aici, de-afară, se-ncheagă subiectiv doar în mintea mea şi, desigur, cu totul altfel decât înfiripă, în lumina devenirii, artistul din casa cu uşile larg deschise…

Şi stelele, sus, clipocesc, şi noi am cam pierdut drumul, nu mai ştim cum sa ne-ntoarcem, dar vedem, într-o margine, o cârciumioară, iar lângă ea un atelier de ceramişti – două femei şi un bărbat, fiecare lângă roata olarului, modelând cu mâini ude şi îmbrăcate în mânuşi de pământ gri şi lichid, vase de inimă şi dragoste pentru ţărâna ţării lor… Stau şi ei cu uşa deschisă, oamenii, artiştii au aici, la Ein Hod, o transparenţă naturală şi deliberată a tot ce fac, ei ştiu că lumea vine la ei, ei înţeleg că trăiesc pentru binele lor şi-al lumii, intră prietenoşi în vorbă, nu lungesc inutil discuţiile, căci au treabă, dar şi lucrând mai răspund la întrebările noastre, unele de-a dreptul nelalocul lor, puse doar aşa, ca să prelungim puţin clipa, apoi ne retragem, cu-n sentiment cald de admiraţie şi respect. Nu înainte de a vedea câteva piese ieşite din cuptor, care ne împrumută ceva din sufletul artiştilor şi din farmecul unei existenţe uşor patriarhale, destul de moderne, dar plină de pace, dacă nu găsită întotdeauna, măcar cautată permanent.

Drumul l-am regăsit, nu atât datorită explicaţiilor primite, ci mai curând ca urmare a convingerii pe care am căpătat-o că oamenii, aici, se află pe un drum al lor – bun, temeinic. Acela al vocaţiei, al stării pozitive, al bunăvoinţei, al luptei cu tine însuţi, al împlinirii şi al demnităţii. Şi, se înţelege, al frumosului. Frumosul din arta lor, frumosul din existenţa lor.

Aici n-ai cum să te rătăceşti. Aici sunt cărţi, sunt vise, sunt idealuri, sunt oameni talentaţi. Aici sunt cele mai adevărate adevăruri… Aşa i-am perceput eu, plăsmuitor de fantezi din fărâme de adevăr, căutându-mi, încă şi-acum, drumul, drumurile, într-o noapte pe muntele Carmel din Israel…

M-au stârnit întrebări, am văzut răspunsuri. A doua zi mi-am confirmat, la Ein Hod, prin galerii, prin muzee, supoziţii şi negaţii… A doua zi am cunosut altă faţă a acestui sat fantastic şi mi-a plăcut să mă simt şi eu un pic sătean de ăsta, de aici, dar, dezamăgit, mi-am dat seama că Ein Hod e unul, unic, iar Petah Tikva, unde stau eu, la etajul trei, de la scara B, ap.6, e cu totul, dar cu totul altceva…

Roni CĂCIULARU
Decembrie 2009